Leonardo da Vinci

LEONARDO DA VINCI  
______________________________________________________________________

Pentru omul modern, care coboară în adâncurile materiei până la profunzimi insondabile şi atinge spaţiile cosmice cu viteze supersonice, Leonardo da Vinci pare să  fie o personalitate anacronică. El este totuşi omul Renaşterii, care a redat omenirii libertatea gândirii şi mai ales este un om al Renaşterii prin aplicarea gândirii la toate domeniile cunoaşterii umane. El este un "uomo universale", incapabil să se limiteze la un singur domeniu al preocupărilor, învăluind toată creaţia cu lumina dragostei sale.

Mesajul pe care ni-l transmite Leonardo da Vinci este, dincolo de celebritatea, de curiozitatea cu care a cercetat lumea, modul apropierii de oameni, afectivitatea, generozitatea, solidaritatea umană. El propune omului actual modelul formării unei personalităţi armonios dezvoltate, realizând echilibrul gândire-simţire prin practica artistică, prin exersarea continuă a rezonanţelor afective, care să nu lase sufletul să se usuce, să rămână închis şi sterp.

În primăvara anului 1452 se naşte la Anchiano, lângă Vinci, între Florenţa şi Empoli, Leonardo da Vinci, fiul notarului Ser Piero şi al frumoasei Caterina. Despre Leonardo da Vinci, Francesco Melzi spunea că este "un om asemenea căruia Naturii îi este cu neputinţă să mai creeze un altul..."

Când împlini 7 ani, fu dat la şcoala din apropiere. Dar, în satul Vinci de la poalele Apeninilor, educaţia lui nu putea merge prea departe. În anii aceştia nu căpătase destule cunoştinţe din cărţi şi de la nişte dascăli de meserie. În schimb, va recunoaşte că descoperise atunci un mare adevăr: că dascălul cel mai bun al unui artist şi al unui om de ştiinţă este natura. Aici, în acest peisaj calm şi armonios, pictorul de mai târziu, care a înţeles cel dintâi că peisajul trebuie să oglindească o stare sufletească, va căpăta încă de pe acum acel echilibru despre care vorbeşte fiecare din operele sale.

Aşa au trecut anii pentru Leonardo: învăţând pregătirea culorilor şi legile perspectivei, desenând în sute şi sute de schiţe tot felul de plante şi de vieţuitoare, studiind amănunţit fiecare muşchi al trupului omenesc - dar, în acelaşi timp, interesându-se şi de arhitectură sau de studiul rezistenţei materialelor, căutând să se lămurească cum funcţionează o maşină sau cum se dezvoltă o floare, încercând să priceapă cum s-au aşezat straturile geologice sau cum zboară o gâză...

În toate lucrurile din jur caută viaţa - într-o macara ce prinde viaţă sub mâna lucrătorului, într-o problemă ce prinde viaţă sub puterea minţii matematicianului, într-un chip omenesc ce prinde viaţă sub dalta sculptorului sau sub penelul pictorului. Nimic nu-l pasionează mai mult decât să caute să priceapă minunea vieţii.

Într-o seară, copleşit de gânduri, tânărul a adormit şi a avut un vis ciudat.

Se făcea că în faţa lui, mândra zeiţă a naturii îi arăta firul de iarbă, apoi omul, apoi nesfârşitul cer înstelat. Apoi îi zise:

- Leonardo, îţi voi dezvălui toate minunile împărăţiei mele, dar cu o condiţie: să nu iubeşti nimic şi pe nimeni altcineva decât pe mine... Şi să nu-ţi dăruieşti nimănui sufletul şi puterea minţii decât mie...

- Dar cine eşti tu? o întrebă tânărul, înmărmurit.

- Eu sunt Ştiinţa, şopti zeiţa cu privirea limpede şi rece ca cristalul. Păzeşte-te de furtunile oricăror patimi! Fii stăpân pe tine - şi vei cunoşte secretul tuturor lucrurilor! Voinţa ta să fie tare şi neclintită ca stânca, şi atunci toate dorinţele minţii ţi se vor împlini! Şi vei cunoaşte paradisul fericirii de câte ori vei pătrunde câte una din tainele lumii şi ale vieţii!

Şi zeiţa se făcu nevăzută, lăsând în urma ei o dâră palidă de lumină... Începea să se lumineze de ziuă.

Leonardo se trezi înfiorat. Se gândi la drumul chinuitor de greu pe care îl chemase zeiţa - şi cu toate acestea parcă niciodată nu se simţise atât de întărit sufleteşte ca acum.

În curând, ajunge să fie cunoscut de tot mai multă lume din Florenţa. Tot mai mulţi florentini auzeau vorbindu-se de tânărul care mânuia atât de bine sabia ca şi penelul, stăpânea un armăsar aprig cu priceperea cu care mângâia coardele unei ţitere sau putea îndoi limba unui clopot cu aceeaşi mână cu care ştia să deseneze uşor farmecul unui surâs îngeresc.

Într-un tablou al pictorului Verrocchio, maestrul şi dascălul lui Leonardo, tânărul este rugat să picteze un înger. Elevul nu a înşelat aşteptările: de cum a fost expusă lucrarea, lumea a început să vină într-un adevărat pelerinaj să admire îngerul cu privire limpede ca seninul văzduhului, cu cârlionţii buclelor aurii, cu profilul fin al unui copilaş neprihănit, îngenuncheat într-o atitudine gingaşă de adorare şi aducând un moment de luminoasă armonie şi o rază caldă în atmosfera generală rece a tabloului.

Leonardo lucrase şi o parte din peisajul de fond, în care cerul luceşte ca argintul, brazii par de bronz, iar la poalele lor se aştern reflexele catifelate ale apei cu o străvezime de cristal. Mai zugrăviseră şi alţi pictori peisaje, dar nici unul nu se arătase până acum a fi îndrăgostit de peisaj în sine, ci îl pictau ca fundal necesar compoşiţiilor şi portretelor. Este poate pentru prima dată în pictură că apare ceea ce se va numi mai târziu simţul romantic al peisajului, aici, în acest tablou unde forţa unui peisaj încărcat de sentiment apare asociat cu zugrăvirea unui moment sufletesc.

Proaspătul meşter din corporaţia pictorilor florentini descoperă o lume nouă. Descoperă ţinuturile de vis menite să dea un nou impuls artei, iar descoperitorul să ajungă - cum spune Cerot - "creatorul peisajului modern".

Aşadar, prima pictură pe care ne-a lăsat-o Leonardo este cuprinsă în singurul tablou al maestrului său Verrocchio.

Totul îşi răspunde, totul se leagă, totul se uneşte la el într-o armonie vie. Arta îl îndeamnă să traducă, prin mijlocirea seducătoarelor forme ale frumosului, sentimentele cele mai gingaşe sau cele mai dramatice ale omului. În acelaşi timp însă curiozitatea sa nepotolită îl împinge să cunoască toate manifestările naturii, să studieze cât mai amănunţit structura tuturor fiinţelor, să pătrundă cauzele adânci ale tuturor formelor vieţii. În el trăiesc, într-o armonie desăvârşită, doi oameni - artistul şi omul de ştiinţă. Unul caută adevărul în sinteza artei, celălalt îl caută în analiza fenomenelor. Artistul din el lucrează cu intuiţia şi cu imaginaţia, ceea ce îl va ajuta să descopere şi adevărurile ştiinţei. Omul de ştiinşă din el lucrează cu observaţia şi logica, ceea ce îl va ajuta să înfăţişeze adevărurile artei. Arta îl cheamă spre liniştita contemplare a frumosului, ştiinţa îl atrage spre vârtejul vieţii. Şi fericita îmbinare a artistului cu omul de ştiinţă îi va fecunda întregul domeniu de creaţie.

În paralel cu pictura studiază natura scoicilor şi peştilor pietrificaţi, cursul apelor, desenează schiţele unor maşini de război şi chiar se gândeşte la un dispozitiv de zburat pentru om, se perfecţionează în arta muzicii şi a sculpturii. Studiază apoi anatomia şi mecanisnul complicat al corpului omenesc, încearcă să pătrundă mecanismul creşterii, al mersului, al respiraţiei, al vorbirii, al înţelegerii.

De la studiul anatomiei trece firesc la observaţii de fiziologie, iar de aici, pe nesimţite, la notaţii de psihologie, alchimie, astrologie, matematică, arhitectură.

Leonardo îi învăţa pictura pe elevii săi cu ajutorul fabulelor, pe care apoi le comenta. "Omul trebuie să înţeleagă", îi învăţa Leonardo, "că orgoliul şi ignoranţa dau naştere urii şi răutăţii, aşa după cum, dimpotrivă, înţelegerea şi cunoaşterea dau naştere iubirii şi creaţiei". "Cu cât cunoşti mai bine, cu atât iubeşti mai mult", spunea el. Contrar Apostolului Pavel care spunea că "ştiinţa vine din  iubire", Leonardo afirmă şi dovedeşte prin opera întregii sale vieţ că "iubirea vine din şiinţă, iar cel ce ştie puţn iubeşte puţin".

"Nu uitaţi niciodată, îi  învăţa pe elevii săi, că iubirea este fiica cunoaşterii, iar iubirea e cu atât mai puternică, cu cât cunoaşterea este mai temeinică."

"A şti înseamnă a prevedea, a putea şi a acţiona, înseamnă a schimba faţa pământului, a supune omului puterile naturii, a-i face viaţa mai uşoară  prin invenţiile tenicii, iar prin creaţii de artă a i-o înfrumuseţa. Aceasta trebuie să fie adevărata religie a creatorului de artă sau de ştiinţă."

Religia lui Lenardo era religia muncii, străduinţa continuă întru căutarea, înfăptuirea şi lauda acestei "Sfinte Teimi" a sa pe care o formau Adevărul, Binele şi Frumosul. Legea superioară a existenţei umane este acţiunea creatoare prin care lăsăm în lume o urmă după ce nu vom mai fi, o operă care prelungeşte existenţa şi după moarte. Fără acest continuu exerciţiu al acţiunii creatoare, spiritul se corupe, asemenea apei lăsate în părăsire, asemenea fierului neîntrebuinţat pândit de rugină.

Armonia arhitecturii sufleteşti a lui Leonardo da Vinci are drept temelie o nesfârşită bunătate. Încă  la câteva zeci de ani după moartea sa, biograful Vasari consemnează părerea contemporanilor spunând că "în toate acţiunile lui Leorado apărea generozitatea." O bunătate care lua uneori forme de o gingăşie duioasă, alteori naive, considerate chiar ciudate. De pildă, încă de pe când era tânăr, nu voia să mănânce carne, socotind omorârea unui animal la fel de criminală ca uciderea unui om, căci şi omul, şi animalul, şi planta realizează la fel minunea vieţii. Se spunea că uneori se oprea din drum ca să dea la o parte o râmă, ca să nu fie strivită de pasul trecătorilor, sau că alteori cumpăra din piaţă porumbei pentru a le da drumul din colivii, să le redea libertatea. Ciudate gesturi de generozitate, într-o epocă vestită prin cruzimi şi asasinate!

Leonardo da Vinci s-a preocupat în mod deosebit de redarea cât mai expresivă a chipurilor omeneşti cu ajutorul gesticii şi al mimicii, creând tipuri reprezentative atât în compoziţii, cât şi în portrete ("Madona Litta", "Madona Benois", "Doamna cu hermină"). Pictorul îşi plasează personajele în cadrul unui peisaj ciudat (o lume de vis cu stânci selenare, peste care pluteşte o ceaţă albăstruie, transparentă), urmărind prin aceasta accentuarea expresivităţii lor. Prima lucrare în care este folosit acest peisaj caracteristic, "Sf.Ieronim în pustie", constituie o reprezentare sugestivă a durerii solitare. Tehnica clar-obscurului a fost aplicată în mod vădit începând cu compoziţia "Madona printre stânci" (1483) şi "Sf.Ana, Maria şi Iisus" (1501-1502).

Compoziţia frescei "Cina cea de taină" (1495-1497), echilibrată şi înscrisă într-un cadru de o mare simplitate, reprezintă desfăşurarea dramatică a reacţiilor psihologice ale personajelor în momentul trădării lui Iisus de unul din discipolii săi. Leonardo da Vinci a creat compoziţii grandioase, uneori pline de tensiune interioară ("Adorarea magilor"), alteori agitate, pline de dinamism, ca "Bătălia de la Anghiari" (1503).

Capodopera artei sale portretistice este "Mona Lisa" ("Gioconda"). Pe o figură gingaşă şi gânditoare de tânără femeie, pictorul a surprins surâsul enigmatic şi fascinant care oglindeşte fluiditatea vieţii interioare a modelului.

În lunile de iarnă, în primele luni ale anului 1519, bătrânul artist cu trupul slăbit şi înfăşurat într-o haină lungă  îmblănită, veşmânt necunoscut dincolo de Alpi, simte apropierea sfârşitului. Se priveşte într-o oglindă şi vede un chip ruinat de om bătrân. Iată rezultatul unei vieţi de muncă supraomenească, iată rezultatul unei vieţi de renunţare, a unei vieţi închinate numai adevărului ştiinţei, binelui, faptei, frumosului artei, a unei vieţi jertfite viitorului omenirii! Şi în timp ce îşi priveşte chipul ce evocă întregul trecut de înfrângeri şi umilinţi, cu mâna stângă fixează într-o sanguină (cea de la Torino, deşi după unii specialişti anterioară ca dată) înfăţişarea venerabilă a cercetătorului care a pus temeliile atâtor ştiinţe. Amărăciunea atâtor planuri mari neînfăptuite îi coboară colţurile gurii, privirile adânci închid suferinţele geniului neînţeles de oameni, iar cutele brăzdează o frunte înaltă ce adăpostise mintea cea mai cuprinzătoare a omenirii.

Cu toate că nădăjduise să aibă acea moarte liniştită  pe care o dă omului "o viaţă bine folosită"  şi conştiinţa datoriei îndeplinite, ultimele sale zile se scurg foarte agitate. Prin faţa ochilor minţii i se deapănă întreaga viaţă şi de-a lungul acestei vieţi nu găseşte decât speranţe spulberate de vremi şi de oameni... Planuri măreţe care n-au putut prinde fiinţă, opere mari neterminate sau ruinate... Şi maşina de zburat ce va fi înfăptuită abia peste patru veacuri de fiul unui popor-frate, popor despre care Leonardo poate că nu ştia mai nimic... Şi aceste cinci mii de pagini rămase netipărite, truda unei minţi pornite pe căi încă neumblate de nimeni şi luminând zări nebănuite, pagini sortite să zacă veacuri întregi, necunoscute omenirii... Prăbuşiri, numai prăbuşiri, şi toate acestea din vina oamenilor... Dar poate că şi din vina lui, pentru că în înapoiatele împrejurări ale prezentului, voise să aducă prea repede vremurile viitorului... Şi pentru că era cu neputinţă ca atâtea visuri mari să fie înfăptuite înt-o singură viaţă de om... Şi omenirea, care va trebui să se căznească din nou, să o ia de la început, să străbată iarăşi de la capăt drumurile grele şi chinuitoare ale atâtor cercetări... Şi lutul acesta pământesc, trupul acesta neputincios, care nu-i îngăduie, măcar acum, în ceasul al unsprezecelea, să-şi pună rânduială în manuscrise... Să le poată transmite viitorului, să le dăruiască luminii, să vină în ajutorul omenirii...

Leonardo da Vinci a devenit de mult o figură legendară, un fel de erou mitologic, întrupând extinderea însuşirilor umane până la limita posibilului, setea de cunoaştere a lumii în toate direcţiile şi prin toate mijloacele, cufundarea în necunoscut fără prejudecăţi sau reţineri.

Arta pe care a practicat-o printre multele sale preocupări a fost pentru el mai puţin o profesiune, dar mai ales modalitatea de a-şi exprima atitudinea de dăruire pasionată, dragostea sa fără margini pentru cei din jur, deschiderea fără rezerve faţă de toate tainele lumii.

__________________________________________________________________